﻿REVIRIMENTUL OREZULUI

     “Cultura orezului, originară din ţările calde, se practică cu succes  şi în zona temperată. Astfel, ea poate fi întîlnită, în condiţii diferite de mediu, de la ecuator şi, în mod obişnuit, pînă la paralele 45 latitudine Nordică. Se cunoaşte, în  general, că orezul are o mare plasticitate biologică şi, deci o mare capacitate de adaptare de la cultivarea în câmpie, dar şi în zonele de munte, în funcţie de asigurarea unui anumit potenţial termic.

Puţină istorie
    
Cultura orezului datează de cel puţin 5.000 de ani. India ar fi prima ţară din lume care a cultivat orezul cu aproximativ 8.500 de ani în urmă, potrivit agenţiei de presă indiene PTI, care citează experţi ai Institutului de paleobotanică dintr-un oraş aflat în sudul ţării.Agenţia relevă că boabe de orez fosilizate, datînd de 6.500 de ani i.e.n., au fost descoperite pe Valea Belas, din statul Uttar Pradesh. Cercetătorii susţin că aceste “fosile” sînt anterioare cu 1.500 de ani celor descoperite în China şi considerate pînă în prezent drept cele mai vechi. Europenii vor află de existenţa orezului cu ocazia expediţiei lui Alexandru Macedon în India (327-325 i.e.n.) dar îl vor cultivă pe suprafeţe mari abia în anul  711 în Spania.
     La noi, cea mai veche amenajare orizicola s-a făcut în Banat, la sud de Timişoara, de o familie de italieni – Arizii, care s-a stabilit pe la 1786 pe malul rîului Birzava. După multe peregrinări în lungul acestui rîu, la începutul secolului al XIX-lea s-a fixat definitiv  în punctul Topolia, situat între localităţile Deta şi Partoş. Azi, orezăria aparţine I.A.S.-ului Banloc. Cultura s-a extins ulterior şi în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea.
     Ţară noastră se găseşte aproapte la limita Nordică a zonei de favorabilitate a culturii orezului, zone cu climat continental, în care temperaturile scăzute nu trebuie subestimate, în special în anumite faze ale vegetaţiei. În unii ani acestea pot constitui adversităţi climatice ce influenţează negativ producţiile.
     În zonele de cultură se întîlnesc condiţii padoclimatice favorabile pentru vegetaţia unui anumit ecotip de orez, specific zonei temperate. Prin aplicarea unei tehnologii adecvate şi prin promovarea în cultură a unor soiuri adaptate condiţiilor specific ţării noastre, se pot obţine recolte medii de 4-5 tone la hectar, în măsură să acopere cheltuielile de investiţii şi de exploatare sis a asigure şi beneficii initaţilor cultivatoare.
     Cultura orezului este concentrată în zona cea mai favorabilă din punct de vedere pedoclimatic şi anume în sud-vestul şi sud-estul Cîmpiei Române, în bazinele hidrografice ale marilor rîuri inferioare şi în special în lunca Dunării.                    

                    
Apa

     În etapa actuală de intensificare şi modernizare a tehnologiei culturilor se procedează la concentrarea amenajărilor de orezării, în bazine mari orizicole, amplasate, în apropierea unei surse de apă sigure, pe terenuri plane, cu permeabilitate scăzută, valorificîndu-se chiar terenurile mai puţin productive din luncile rîurilor şi în special cele sărăturate, pentru care cultura orezului reprezintă o măsură rapidă de ameliorare a lor. În acest areal se realizează pe o perioada de circa 150-160 zile, perioadă cuprinsă între 20 aprilie-10 octombrie, o sumă a temperaturilor active de 2800-3200°C, cu o medie zilnică de peste 15°C şi cu o luminozitate de pînă la 1000 de ore. 
     Orezul se cultivă în condiţii de submersie, printr-o irigare dirijată sau naturală ceea ce constituie specificul acestei culturi şi care o deosebeşte de celelalte plante hidrofite irigate. De aceea, pentru cultivarea orezului se cer amenajări speciale şi cu surse de apă, pentru asigurarea irigării pe tot ciclu de vegetaţie. Stratul de apă îndeplineşte funcţii multiple şi importante, fiind indispensabil vieţii plantei, implicit realizării de producţii ridicate, care să justifice cheltuielile ce decurg din consumul şi manevrarea unor mari cantităţi de apă, cantităţi ce se pot ridică uneori pînă la 30000 mc/na (în cazul solurilor sărăturate).
     Trebuie precizat că orezul nu este o plantă de baltă, cum greşit înţeleg mulţi practicieni. El suportă bine submersia în anumite faze de vegetaţie, însă stratul de apă trebuie reglat şi dirijat în funcţie de fazele de vegetaţie ale plantei. Submersia prezintă mai multe aspecte şi funcţii, dintre cele mai importante sînt:
a)   alimentarea cu apă a plantei
b)   aportul de elemente nutritive
c)   condiţii de viaţă acvatică
d)   dinamica elementelor nutritive
e)   formarea unui (climat) microclimate favorabil la nivelul plantelor.
     Apa este necesară la formarea substanţei organice, la fotosinteză, la absorbţie, vehicularea şi schimbul de substanţe nutritive ce se desfăşoară în condiţii optime atunci cînd apa este asigurată din plin. Una din funcţiile cu importanţă majoră, exercitată de apă este funcţia de termoregulator, cum arată cazul ţării noastre. Stratul de apă ajută la ridicarea temperaturii solului şi chiar a aerului cu aproximativ 3-4°C, faţă de terenurile neirigate, fapt care creează un microclimate favorabil la nivelul plantelor, corespunzător necesităţilor ei biologice. 
     Stratul de apă are un  rol foarte important la dezvoltarea în bune condiţii a sistemului radicular, uşurează absorbţia elementelor nutritive şi spălarea sărurilor nocive, ameliorează terenurile sărăturoase, apară solul de eroziune şi contribuie la combaterea buruienilor din orezării.
     Factorii din sol asupra cărora submersia are influenţă directă sînt:
-   potenţialul oxido-reducător al solului
-   dinamica elementelor nutritive şi schimbări în formă lor.

Solul
    
 La inundarea parcelelor, apa elimina complet aerul din sol şi îl înlocuieşte; stratul de apă întrerupe contactul cu atmosfera şi împiedică pe mai departe pătrunderea oxigenului. Astfel, în câteva zile se instalează în solul de orezărie condiţii diferite de cele din cultura în uscat, asemănătoare cu aşa-zise soluri de baltă, care diferă esenţial în ceea ce priveşte chimismul şi microbiologia. Pe porţiunea de la suprafaţa solului, care vine în contact cu stratul de apă, se diferenţiază un strat de o grosime de 0,5-1,0 cm cu însuşiri oxidante şi viaţă aerobă (strat oxidat), imediat sub el. În schimb, se formează stratul reducător cu viaţă microbiană, anaerobica, caracterizat, din punct de vedere fizico-chimic, în primul rând prin creşterea pH-ului şi a acţiunii agenţilor specifici şi prin diminuarea potenţialului oxidoreducator.
     Din punct de vedere chimic, stratul reducător şi, în special, solul submers se caracterizează prin:
-   concentraţie mică de oxigen şi concentraţie ridicată de anhidridă carbonică
-   prezenţa unor cantităţi mari de fier şi mangan redus
-   absenţa nitratului şi sulfatului
-   prezenţa unei cantităţi mari de amoniac şi de produse de descompunere anaerobă a substanţei organice
-   creşterea solubilităţii fosforului şi a silicei.
     Dacă ne referim la aspectul practice ai îngrăşării, legat de chimismul solului de orezărie rezultă că aportul mineral amoniacal (NH4NO3) intervine direct în procesul oxidoreducator al solului. Dacă azotul (NH4N) este împrăştiat în stratul oxidant-superficial, el se oxidează repede, transformându-se în nitrit  ̶ este instabil şi migrează în stratul mai profund ̶  reproducător, unde intervine procesul de denitrificare, pînă la azot gazos, care se pierde în atmosfera. În felul acesta se asigură o producţie superioară de orez la hectar, iar ameliorarea soiurilor existente este în continuă creştere.”
Ing. Florica MELACHRINOS
Ing. Gh. ALIONTE


”Albina”
Perioada: Anul 1994, lunile martie-iunie, numerele 3,4,5,6
Datele sursei: Publicație lunară a Ministerului Culturii
                       Revistă de cultură pentru sate fondată de Spiru Haret în 1897
                       Tiparul executat la Imprimeria Coresei
                       Redacția București

Titu Maiorescu
ISTORIA CONTEMPORANĂ A ROMÂNIEI 1866-1900

17
 Art. 123 din Constituție prescrie că "nici o trupă străină nu va putea trece peste teritoriul României decât în puterea unei anume legi." Cum să îndeplinească guvernul liberal această prescriere constituțională, când din lipsă de prevedere tocmai în acest moment Senatul era dizolvat și epoca alegerilor fixa de abia la 21 - 26 Aprilie?
Pentru a reintra mai curând în legalitate, cel puțin în această privință, ministerul comite o nouă violare de lege și, scurtând termenul minimal de 21 de zile prevăzut de art. 46 din legea electorală, modifică prin decretul dela 3 Aprilie 1977 convocarea colegiilor și o fixează între 9 și 13 Aprilie. 
Alegerile dau o mare majoritate guvernamentală, însă din foștii minștri conservatori intră în noul Senat Lascăr Catargi, P. Carp, B. Boerescu și G. Gr. Cantacuzin.
Parlamentul se deschide la 14 Aprilie 1877, și la 16 si 17 Aprilie amândouă Corpurile legiuitoare primesc convenția cu Rusia și dau ministerului un bil de indemnitate pentru violările de lege comise.
Atitudinea oposiției conservatoare în acest moment important al Istoriei noastre contimporane merită să fie relevată. În organul lor recunoscut, Timpul, conservatorii publică la 26 Aprilie următoarea declarare demnă: 
Împrejurările sunt de o gravitate excepțională. Armatele rusești ocupă teritoriul nostru. O convenție iscălită de guvernul român și aprobată de majoritatea corpurilor legiuitoare a fixat rolul ce România este chemată a juca în situația actuală. Constatăm că această convenție a fost supusă Camerei și Senatului, după ce armata imperială a Rusiei trecuse Prutul și ocupase o parte a țării. 
În fața acestor fapte împlinite, în fața unor împregiurări, dela care poate atârna viitorul Senatului nostru, noi conservatorii credem că ar fi și nepatriotic și inoportun de a crea guvernului, căruia evenimentele i-au încredințat soarta țării, dificultăți în chestiile exterioare. 
Opinia noastră despre acest guvern este cunoscută; ea nu s’a schimbat întru nimic. Pentru moment însă credem că o polemică în contra politicei sale din afară nu este la locul ei.
Cu toată convenția dela 4 Aprilie, relațiile noastre cu Rusia sunt foarte precare. 
Fratele Împăratului Alexandru II, marele Duce Nicolae, căruia îi era încredințat comandamentul suprem al armatei, își permite a adresa la 11 Aprilie un manifest către "locuitorii români”, în care le zice între altele: 
Prin porunca Majestății Sale Împăratul tuturor Rusiilor, armata intră astăzi în țara voastră, care nu pentru întâiaș dată a întâmpinat cu bucurie oștirile rusești.
Vestindu-vă aceasta, vă declar că venim la Voi ca vechi prieteni și voitori de bine; nădăjduiesc să găsesc la Voi aceiaș sufletească primire care au arătat străbunii Voștri oștirilor noastre în trecutele resbele ce le-am avut cu Turcii...
Vă invit dar prin aceasta a vă urma în pace îndeletnicirile și a ușura armata! chipul de a satisface nevoile și trebuințele sale etc. 
Par`că suntem încă sub protectoratul dela Akerman și Balta-Liman! Rusia și de astădată consideră tractatul de la Paris din 1856 ca ne mai având ființă. 
Pe de altă parte, Turcia vede acum în statul Român un dușman, silește pe reprezentul nostru să plece din Constantinopol și la 26 Aprilie începe din Vidin bombardarea Calafatului, căreia îi urmează până la 14 Mai și bombardarea Giurgiului, Olteniței, Islazului, Bechetului și Corabiei. 
În astfel de situație, Parlamentul nostru ia act de începerea ostilităților efective din partea Turciei și, după o discuție prealabilă în ședința camerei dela 29 Aprilie care se termină cu primirea unei moțiuni de încredere propuse de P. Grădișteanu (votează contra Nicolae Ionescu, Pantazi Ghica, A.Vizanti), Adunarea Legiuitoare hotărâște la 9 Mai 1877 cu unanimitatea voturilor exprimate (se abțin Nicolae Ionescu și N. B. Locusteanu): ,,Camera ia act, că răsboiul între România și Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială”.
În aceeaș zi Senatul votează legea pentru instituirea ordinului ,,Steaua României” ca semn al Suveranității, care lege se primește și de Cameră și se sancționează a doua zi, 10 Mai. La această serbare naționala (Marți în 10 Mai 1877) o deosebită solemnitate accentuează actul săvârșit; ministrul prezident Ioan Brătianu, Mitropolitul Moldovei si Sucevei Iosif Naniescu, viceprezidentul Senatului, Dimitrie Brătianu, prezidentul Camerei C. A. Rosetti, primul prezident al Curței de Casație Al. Crețescu si prezidentul Curții de conturi Em. Grădișteanu țin discursuri înaintea Domnitorului și-l felicită pentru independența declarată.
E de notat, că această (cam acoperită) declarare a independenței provoacă in prima linie nemulțumirea Rusiei, care se și grăbește a o exprima prin o notă a d-lui de Nelidov. Politica rusească față de micile state era vederată: Țarul voia să le aibă in decursul răsboiului la dispoziția sa și, după isbândă, să la procure oarecare foloase ca rezultat al generosității sale. La vreun ajutor din partea armatelor acestor state ( adică a României și a Greciei căci Sârbii erau bătuți și Muntenegrenii prea puțini la numar ) nu se gândea Rusia: încercările guvernului român de a face să se admită  cooperarea regulată a armatei noastre le respinge cu trufie.
Dar în curând soarta armatelor aduce situația la expresia adevărată a valorilor reale. Căci Rusia se arată rău pregătită pentru un asemenea răsboi. Influențată poate de ilusiile lui Ignatiev, care față cu pretinsa decadență a Turciei vorbea de o simplă plimbare militară, Rusia trimite la început pe câmpul de răsboi european, unde efectivul turcesc este de aproape 400.000 luptători, numai 150.000 care cu vr’o 10.000 cazaci din așa numitul corp combinat (svodny) și cu personal tehnic însumează deabia un efectiv de 170.000 oameni, iar intendența este concesionată unor întreprinderi private: pentru transporturi lui Warschawsky, pentru aprovizionări consorțiului Horwitz, Gregr și Kohan, a căror exploatare ajunge după sfârșitul răsboiului în cercetarea instanțelor criminale.
Cu mișcarea întârziată, prin ploile torențiale din primăvara anului 1877, armata rusească își face trecerea peste Dunăre deabia între 10 și 15 Iunie, iar la 16 Iunie, trece și Împăratul Alexandru cu Marele Duce Nicolae. Centrul armatei, sub generalul Gurco, ocupă Târnova la 25 Iunie, străbate cu o surprinzătoare repeziciune Balcanii prin pasul Hainkioi și ajunge la 5 Iulie până la Cazanlâc. Însă Turcii se reculeg dupa prima amețeală. Suleiman-Pașa bate pe Ruși la Eski-Zagra (18 Iulie) și la 23 Iulie trupele lui Gurco se întorc iarăș la Târnova.
Dar îndrăsneața înaintare era și fără de aceasta periclitată prin evenimentele întamplate în acelaș timp la baza de operație lângă Dunăre. Spre a lărgi această bază, aripa dreaptă a armatei sub generalul Krüdener, lăsând deocamdată Plevna la o parte (deși Principele Carol, într’un Consiliu de răsboi ținut la Marele Duce Nicolae la Ploiești, arătase incă dela 20 Mai necesitatea de a pune cât mai curând mâna pe acest punct de încruțișare – ușor lucru pe la sfârșitul lui Iunie, când era ocupat numai de puține batalioane turcești) se îndreptase spre Nicopoli și după o scurtă bombardare, dar cu relativ mari pierderi, intrase la 3 Iulie seara in această cetățuie.
Însă in răstimp Osman-Pașa, ne mai putând sosi dela Vidin în ajutorul Nicopolii și întelegând pe de altă parte marea importanță strategică a Plevnei, concentrase aici toate trupele disponibile ( dela început peste 15.000 oameni) și în cateva zile de o activitate febrilă izbutise să facă  din această poziție, dela sine favorizată prin dealurile dimprejur și prin vaile laterale, cea mai ștrașnică întăritură. Statul-major rusesc ordonă generalului Schilder-Schuldner să plece de la Nicopoli și să ia Plevna. Nefericitul general o atacă la 8 Iulie cu deabia 8.000 oameni, fără recunoașteri prealabile, fără trupe de rezervă, și este respins cu pierderea unei treimi din soldații săi.
Pentru a restabili cât mai curând prestigiul armatelor rusești, generalii Krüdener, Șahovscoi și Scobelev atacă la 18 Iulie Plevna pentru a doua oară, de astădată cu vr’o 32.000 oameni infanterie, 3 brigate de cavalerie si 186 tunuri; dar si Osman-Pașa adunase pâna atunci în întăriturile sale cam acelaș număr de combatanți cu 54 de tunuri. Rușii sufăr o a doua și mult mai crudă înfrângere si au să deplânga pierderea exorbitantă a vr’o 7.000 oameni cu aproape 200 ofițeri.
Situația lor devine din ceie mai critice; în aceeaș zi este bătut Gurco la Eski-Zagra în Balcani, toată soarta răsboiului e pusă la îndoială.
Acum încetează orice trufie. Marele Duce Nicolae intervine de-a dreptul pe lângă Domnitorul nostru și-i cere ajutor prin memorabila depeșe dela 19 Iulie 1877, al cărei text îl vom reproduce mai jos. Totdeodată se ordonă chemarea unui spor de peste 100.000 oameni din Rusia și ministrul rusesc la Atena primește însărcinarea de a provoca și intrarea Grecilor în răsboi. Chiar și Sârbilor, cu toată înfrângerea din anul precedent, li se adresează pe la sfârșitul lui Octomvrie aceeaș cerere. Iar Muntenegrenii reîncep dela sine lupa deabia întreruptă.
Ce făcuse până atunci armata română?

